Nu-ncape îndoială în privința faptului că debutul, indiferent de maturitatea acestuia, marchează evoluția fiecărui scriitor. Pentru literat, debutul are, mutatis mutandis, valoarea neînlocuibilă a primei amintiri din copilărie. Există lucrări de debut cu o miză fundamentală, în jurul cărora s-au centrat, asemeni straturilor electronice pe lângă nucleu, mai toate scrierile ulterioare, și, în general, felul de a fi al autorului – un exemplu de maximă elocvență este cel al lui Roland Barthes și al primului său op, „Gradul zero al scriiturii”. La fel, există și debuturi care constituie acte ratate, cum ar zice Freud, debuturi rebutate, așa cum le numește, inclusiv autoreferențial, Emilian Galaicu-Păun.
Un debut care, pur și simplu, n-a fost să fie, e cel al lui Gheorghe Crăciun – figură de o indiscutabilă importanță în contextul postmodernismului românesc. Volumul „Mecanica fluidului” are meritul și, de fapt, misiunea de a recupera din prozele care, „structurate într-un volum de debut (…), au așteptat ani de zile într-un birou de la etajul I al Editurii Cartea Românească din București. Au așteptat până s-au acoperit de praf. Vremea lor nu venise încă.” Pur explicativ, subtextul cărții elimină dificultățile de categorisire a acesteia: Culegere de lecții introductive cu exemple, definiții, întrebări și 36 de figuri incluse în text. La nivel structural, „Mecanica fluidului” este o carte neuniformă, cuprinzând 12 proze scrise la finele anilor `70, 11 fragmente nedatate din jurnalul autorului, reunite în grupajul „Grandangular”, conținând   citate din Proust, Huxley, Grigore din Nisa, Valery et cetera, volumul finalizând în cheia addendei, un remarcabil eseu despre fotografie, de o sensibilitate deopotrivă intimă și intelectivă, în care este sesizabil ecoul Camerei clare, a lui Roland Barthes. „Mecanica fluidului” este o carte compozită și în sens calitativ – pe de o parte, prozele de junețe, experimentale și cu un grad redus de lizibilitate, după cum se dă de înțeles în Argumentul autorului. Sunt texte care dictează lentoarea cititului, exerciții ilustrative de luxație a scriiturii, care prezintă interes mai degrabă în perspectiva unui fel inițial de  gândire aplicată a literaturii; mărturisesc că, citindu-le, mi-am amintit involuntar de Studiul de muzică concretă al lui Karlheinz Stockhausen (care, la fel ca Gheorghe Crăciun, e un mare dispărut al anului 2007); deși realizată în baza unei tehnici intrigante, lucrarea lui Stockhausen rămâne de neaudiat pentru marea majoritate a publicului. De cealaltă parte, se află consistentele fragmente diaristice, variate și lipsite de stereotipi. Iată un pasaj remarcabil: „Prea multă luciditate lexicală duce la inhibiție și sterilitate. Cuvântul nu trebuie căutat matematic. Sau dacă e vorba de o căutare, ea ține de legile geometriei neeuclidiene. Întotdeauna, mai ales când e vorba de adjective, cuvântul trebuie să-și păstreze o margine de indeterminare. Contextul poate reînnoi totul.” O mică remarcă în ce privește luciditatea lexicală și căutarea matematică a cuvântului: Flaubert demontează în practică, avant la lettre, această idee a lui Crăciun; totuși e nulă regula fără de excepții.
Paradoxal poate, inegalitatea nu prejudiciază valoarea cărții. Dimpotrivă. Această culegere, de factură neantologică, dacă e să îl citez, din nou ,pe Emilian Galaicu-Păun, constituie  un vis împlinit, un pariu pe care Gheorghe Crăciun îl pune și îl câștigă în fața lui însuși. Către final, autorul mărturisește că vrea să scrie o carte în care, acolo unde textul devine, să intervină imaginea, pentru a spune ceea ce se pare că nu poate fi spus. Acest lucru îi reușește odată cu „Mecanica fluidului”.

Vasile GRIBINCEA

2061 Total Views 1 Views Today

Lasă un comentariu