Cine parcurge, fie și fugitiv , biografia lui Bertrand Russell, are toate șansele să rețină, pe termen lung, cel puțin următoarele două amănunte:  Russell a trăit 98 de ani și i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Două considerente în baza cărora părem îndreptățiți să afirmăm că Bertrand Russell a fost, într-adevăr, un om fericit.
La drept vorbind, fericirea lui Russell mă interesează, deocamdată, doar în perspectiva legăturii – interdependente – a acesteia cu opul filozofului englez, „În căutarea fericirii”, carte despre care autorul găsește de cuviință să menționeze, de la bun început, că „nu se adresează oamenilor foarte școliți sau celor pentru care o problemă practică reprezintă doar un posibil subiect de conversație. În paginile ei, nu veți întâlni cugetări filosofice abisale sau ample dezvoltări erudite. Tot ceea ce am urmărit a fost să adun un număr de remarci, din ceea ce, sper eu, reprezintă bunul-simț moral.”. Avertismentul auctorial din care am citat adineauri poate avea un dublu efect; nu mă voi opri asupra celui pozitiv – cititorul care se simte atras de aceste cuvinte e binevenit să înceapă lectura: una valoroasă, fără îndoială. Pe cititorul căruia introducerea lui Russell îi provoacă dubii, îl anunț că „În căutarea fericirii” nu e o carte motivațională, de valoare strict comercială, având o ținută intelectivă mediocră. Discursul russellian se impune prin concretitudine și prin forța intrinsecă a libertății (or, libertatea e o condiție de bază, dacă nu chiar condiția de bază a fericirii!). Pe de o parte, bucură structura bine-gândită a cărții – pe unde drum drept, pe unde cărări ondulate ( adevărat, nu atât de ondulate ca în tabloul omonim al lui Pollock), toate convergând spre destinația scontată. De cealaltă parte, nu pot fi neglijate fluiditatea și varietatea expunerii: o suită de gânduri cristalizate aforistic;cugetări rezistente, confesiv-teoretizante, fără de rigiditate didacticistă; în fine, considerații bazate pe experiența de viață a autorului, exemple pe care Bertrand Russell le-a cunoscut îndeaproape și repere din istoria umanității. Realmente important mi se pare faptul că, pe parcursul celor 224 de pagini ale cărții, autorul dă câteva sfaturi care mi-au părut suficient de convingătoare încât să țin cont de ele.
Ideea că, mai întâi, trebuie să te distanțezi de nefericire pentru a putea să te apropii de fericire este de o evidență logică în viziunea lui Russell, așa că prima parte a lucrării este consacrată nefericirii, în mod prioritar, cauzelor acesteia. Sunt analizate, în lipsă de spirit sentențios-patetic, trei tipuri umane predispuse aproape-n chip fatal nefericirii: păcătosul, narcisistul și megalomanul. În ceea ce privește fericirea, Bertrand Russell  se exprimă în opoziție față de marele său discipol, Ludwig Wittgenstein, care spune, la un moment dat: „Eu sunt lumea mea.”  Fără a nega importanța autocunoașterii, Russell mărturisește că a devenit fericit  privind mai mult în exterior.
Dincolo de empatie, de barthesiana plăcere a textului, de  toate resursele educative pe care le implică, și, în general, de toate avantajele care pot fi legate de actul lecturii, există cărți care [îmi] provoacă un sentiment pur și, în același timp, tainic aproape: bucuria strict sufletească de a le fi citit. O astfel de carte e „În căutarea fericirii” de Bertrand Russell.

Vasile GRIBINCEA

 

523 Total Views 1 Views Today

Lasă un comentariu