Ca să rezum destinul cutremurător al lui Max Blecher (1909-1938), aș parafraza cuvintele lui Iurie Colesnic despre Olga Vrabie, poetă basarabeană, stinsă și ea prematur: Viața lui Blecher a fost ca lama unui laser, a luminat pentru o clipă din aria necuprinsă a literaturii și s-a stins. Imaginea lui Max Blecher este una dicotomică: pe de o parte, un tânăr chinuit în ultimul deceniu al vieții sale de o boală, care, la vremea respectivă, era considerată incurabilă, și care îl imobilizează aproape în totalitate; de cealaltă parte, un tânăr precoce, care citește mult, începe să scrie de la doisprezece ani, ale cărui texte sunt primite favorabil și care va da una dintre cărțile edificatoare pentru proza modernă românească – „Întâmplări în irealitatea imediată”. George Călinescu nu scrie niciun cuvânt despre această carte în „Istoria literaturii române de la origini până la prezent”, iar Gheorghe Erizanu o pune în lista celor 10 cărți românești care nu pot fi citite până la capăt. E firesc să ne întrebăm: căror fapte s-ar putea datora ilizibilitatea opului, care, în treacăt fie spus, are mai puțin de 100 de pagini?
„Întâmplări în irealitatea imediată” nu are o acțiune propriu – zisă, Doris Mironescu evidențiind că „…romanul lui Blecher nu respectă mai nimic din regulile înstăpânite asupra construcției unei ficțiuni ample. Expozițiunea este uriașă, iar intriga e amânată la nesfârșit.”. Or, intriga cărții se ascunde anume în mecanismul minții, ce declanșează și selectează imaginile caleidoscopului de amintiri și impresii din care se constituie irealitatea imediată, mult mai apropiată personajului decât dureroasa realitate contingentă, notabil fiind următorul citat, în baza căruia poate fi definit spiritul întâmplărilor: „În definitiv, nu există nici o  diferență bine stabilită între persoana noastră reală și diferitele noastre personagii interioare imaginare.”. Modul de expunere preponderent este descrierea, devenită o descripțiune amănunțită, în care fenomenologicul se întrepătrunde cu obsedantul; Blecher are cultul banalului, într-un sens diferit față de banalul joycean; unele obiecte fascinante pentru personajul narator, având efectul lansator de madlenă, sunt o pană, figurile de ceară expuse într-un panopticum, o bucată de rochie care începe a mucegăi, un inel țigănesc. Putem vorbi, din perspectiva acestor întâmplări disparate,  despre devenirea protagonistului, cu toate că „Întâmplări în irealitatea imediată” este departe de a fi un bildungsroman. E limpede că autorul nu a avut preocupări de domeniul epicului – personajele care se perindă prin întâmplări trebuie analizate strict în funcție de efectul (îndeosebi psihologic) al acestora asupra personajului narator. Câteva dintre situațiile marcante pentru protagonist sunt crizele de paludism din copilărie, moartea bunicului, prima experiență erotică (trăită împreună cu Clara, care, de altfel, nu este descrisă en detail) , vizitele la varieteu și la bâlci (în special, contemplarea barăcilor fotografilor, unde, odată, personajul narator descoperă cu stupefacție o poză de-a sa), o încercare de suicid, relația de dragoste cu Edda, și, în fine, moartea Eddei.
Introducerea unui text literar este privită întotdeauna cu atenție specifică, or, prima propoziție a întâmplărilor reprezintă unul dintre cele mai percutante începuturi din literatura română: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete, mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu.”
Ecouri blecheriene pot fi sesizate în proza lui Mircea Cărtărescu. Blecher este canalul de legătură dintre Proust și Cărtărescu. Mulți văd în Blecher un Kafka al românilor. O comparație viabilă, dat fiind că Max Blecher, anticipând o metamorfoză importantă la nivelul prozei autohtone, are o importanță certă în procesul literar românesc.

Vasile GRIBINCEA

 

636 Total Views 1 Views Today

Lasă un comentariu