După părerea cititorului profan, pur-hedonist, critica literară e un domeniu în care e dificil, dacă nu imposibil, să găsești cărți-eveniment, care să iasă din umbra autorilor și a titlurilor despre care tratează. Desigur, opinia în cauză e nerezistentă, nu se bazează pe realități de ordin estetic și constituie doar o manifestare de ignoranță și argumentul unei viziuni reducționiste asupra fenomenelor literare. În treacăt, amintesc debutul vivace al lui Eugen Ionescu – reprezentativ în sine, dinamitardul volum „Nu”, pe lângă directitudine și vehemență, anticipează revoluționarele piese ionesciene de mai târziu. O altă capodoperă de critică literară este cartea lui Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, „Orgia perpetuă. Flaubert și Doamna Bovary”. Dacă debutantul Ionescu se manifestă asemeni unui enfant terrible, atunci Llosa este un arbiter elegantiarum în ale stilului literar.
Autorul peruan nu are cum să fie afectat de complexul umbrei lui Flaubert, de vreme ce scopul său este de a vădi cât de puternică este lumina proprie a Doamnei Bovary
(de altminteri, Llosa mărturisește că a citit în întregime de 6 ori cartea, iar de fiece dată a rămas încântat) . În acest sens, viitorul laureat al Premiului Nobel recurge la o strategie cu adevărat eficientă: împarte lucrarea în trei părți, nu înainte de a contura o perspectivă programatică asupra fenomenului exegetic în genere: „Există, pe de o parte, impresia lăsată de Emma Bovary cititorului care se apropie de ea (…). Pe de altă parte, există ceea ce constituie romanul în sine, făcându-se abstracție de efectul lecturii: istoria ce se desfășoară, sursele din care se inspiră, felul cum devine timp și limbaj. În sfârșit, mai există și semnificația romanului, nu în funcție de cititorii lui și nici ca obiect de sine stătător, ci prin prisma romanelor scrise înainte sau după el. A dezvolta oricare dintre aceste premise echivalează cu a opta pentru o formă sau alta de critică. Prima (…) a predominat cândva, adepții ei o numesc clasică, iar detractorii ei, impresionistă. Cea de a doua, modernă (…) Cea de-a treia formă ține mai degrabă de istoria literaturii decât de critica propriu-zisă.”
Se cuvine să calmez spiritele cititorilor pudibonzi, încă neștiutori în chestiune, alarmați probabil de titlul provocator al cărții, pe care, de altfel, i-l sugerează lui Llosa însuși Flaubert într-o scrisoare din 1858, la doi ani după încheierea lucrului la Doamna Bovary: „Unicul mod de a suporta existența este să te pierzi în literatură ca într-o orgie perpetuă.” Or, Mario Vargas Llosa valorifică remarcabil scrisorile lui Flaubert, care erau redactate de cele mai multe ori începând cu ora două noaptea, după 12 ore de travaliu scriitoricesc, și în care e conturat un autentic program estetic, viabil și în literatura zilelor noastre. De fapt, scriitorul peruan are meritul de a stabili legătura dintre viața lui Flaubert și capodopera acestuia la toate nivelele necesare pentru a demonstra că nu e nimic gratuit în exclamația flaubertiană: „Emma Bovary c’est moi!”. Llosa prezintă premisele scrierii romanului, elemente de o certă factură biografică/reală, metoda de lucru a lui Flaubert, la fel, analizând tehnicile narative scriitura flaubertiană, elementul dublului precum și alte aspecte de referință în contextul cărții considerate astăzi în mod unanim ca fiind primul roman modern al literaturii universale.
Pe tot parcursul lucrării lui Llosa am sentimentul unei cărți scrise cu drag și din admirație, fapt absolut firesc de vreme ce însuși autorul declară, în încheierea primei părți, că „Emma nu va putea dărui nimănui mai mult decât mi-a dăruit mie.”. Nu știu dacă pot spune că „Orgia perpetuă” nu va putea dărui mai mult decât mi-a dăruit mie, această carte-eveniment constituie o lecție excelentă despre stil și critica literară.

 Vasile GRIBINCEA

 

530 Total Views 1 Views Today

Lasă un comentariu