zenobia_1_fullsizeMircea Cărtărescu vorbea într-un interviu despre faptul că marii scriitori au nevoie de clișee, și că dragostea este cel mai important clișeu. La polul opus, autorul Nostalgiei situează singularitățile, făcând trimitere la Palahniuk și la Marquez. Or, a găsi în acest caz o aurea mediocritas este mult mai mult decât un exercițiu de echilibru, cum ar zice Tudor Chirilă; de fapt, clișeul are o miză individualizantă – fie că neagă clișeul sau, dimpotrivă, se bazează pe acesta, autorul trebuie să dea un produs cu o identitate bine articulată, în fine, o singularitate.
E limpede că Gellu Naum are conștiința acestei relații fundamentale: pornind de la cel mai important clișeu, dragostea, acesta realizează ceea ce mulți consideră a fi cel mai important roman suprarealist – „Zenobia”.
Cartea este scrisă la persoana I, iar faptul că personajul narator se numește Gellu Naum este relevat în primele pagini ale romanului, cu ocazia vizitei făcute unui oarecare domn Sima. Acolo și atunci, eroul întâlnește o fată pe care o văzuse de două ori în vis și față de care deja simțea o dragoste și nu ezita să i-o confeseze. Toate îndoielile cu privire la excepționalitatea poveștii sunt spulberate atunci când personajul narator decide că numele străinei, pe care o iubește e Zenobia, identitate care va rămâne valabilă pe tot parcursul cărții, până la finalul tulburător și memorabil în egală măsură. Zenobia confirmă reciprocitatea sentimentului, drept care începe o idilă cu adevărat halucinantă, demnă de o irealitate imediată, cum ar spune Blecher: „Pentru mine, Zenobia reprezenta mirificul dezlegat; naivitatea și spaimele ei erau de altă natură: ea tresărea și se speria la orice foșnet, auzea cum se mișcă umbrele pe ziduri(…) Învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o simțeam atât de legată, de încorporată mie, încât aproape că n-o mai vedeam, cum nu-ți vezi propria retină. Astfel, fanatica, adânca noastră uniune se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.(…)Firește, n-ar fi fost prea greu să facem gestul simplu care ne-ar fi putut rezolva măcar modestele cerințe zilnice, fără să ne abată prea mult de la linia vieții. Dar evitam orice părea să fie în afara iubirii noastre.”
De netrecut cu vederea sunt inserțiile textuale –  fragmente de tip fapt divers, decupate din ziarele citite de Naum, care, fără a avea o aderență organică la romanul propriu-zis, se încadrează totuși în întregul scriiturii, reușind să creeze impresii momentane fulgurante. Remarcabil este și faptul că, în cadrul acestei creații romanești, în care epicul are o valoare cel mult secundară, există cel puțin un personaj secundar bine-articulat, care ar fi putut rezista și grație unei singure situații: doamna Gerda, care, întrebată dacă l-a citit pe Kierkegaard (filozoful, nota mea, V.G.), răspunde că acum citește alt homan – madama graseia.
Numele Sima trimite – prin ricoșeu – cu gândul la „Enigma Otiliei”, romanul marelui George Călinescu. Mă întreb ce ar fi scris criticul despre „Zenobia”; totuși ar fi și mai intrigant să aflu dacă Salvador Dali, între altele autor al tabloului „Enigmă fără sfârșit”, ar fi susținut și după lectura Zenobiei că este singurul și ultimul suprarealist.

Vasile GRIBINCEA

442 Total Views 1 Views Today

Lasă un comentariu