O abordare serioasă a literaturii implică, inevitabil, și referirea la capodoperele Antichității, fără de poeticele (și po(i)eticele) cărora e dificil să spunem care ar fi fost evoluția artei cuvântului. Or, de la un anumit nivel, a te referi la literatura antichității poate deveni pur și simplu frustrant, date fiind lacunele – cel mai probabil, iremediabile – ce survin în unele texte de o reală valoare (doar un exemplu fiind cel al Satyricon-ului lui Petronius, roman despre care se crede că ar fi de mari proporții, dar care a fost editat – inclusiv la Chișinău, Hyperion, 1990 – într-o variantă plină de discontinuități, întrerupându-se într-un moment de importanță pentru epicul scrierii). De la polul opus, irizează excepția mirobolantă a romanului „Dafnis și Cloe” de Longos, unicul roman bucolic al antichității păstrat integral – o carte pe care poți
s-o citești în câteva ore, pentru ca să îi porți amintirea (plină de lumină!) pentru tot restul vieții; în acest sens, să nu neglijăm următoarea părere – mai mult decât avizată – a lui Goethe: „Este bine s-o recitești an de an ca să înveți de la ea și să-i simți, de fiecare dată, frumusețea.” Ce mai contează reversul monedei, id est faptul că nu știm mai nimic despre autorul romanului?
Programatic, dar mai ales din perspectiva primelor pagini și a personajelor principale, cartea poate fi privită și drept o redefinire a viziunii (de fapt, a poveștii propriu-zise) despre originile lumii. Ceea ce caracterizează insula Lesbos, locul de unde începe totul, este idealitatea: „Vânând odată pe insula Lesbos, am intrat într-o dumbravă a nimfelor și lucru ce mi se înfățișă ochilor fu cel mai frumos din câte văzui vreodată: icoana plină de vrajă a unei povești de dragoste. Copaci falnici și flori gingașe creșteau în dumbrava aceea minunată, dar o singură apă ce murmura dintr-un izvor ținea la viață toate. Cu cât priveai, cu atât mai mult te bucurai, căci totu-n jur părea izvodit de o mână măiastră anume spre a proslăvi dragostea.” – iată un tablou plauzibil, în tot cazul, rezistent esteticește, al timpului primordiilor. Dafnis și Cloe, personajele principale ale romanului, sunt create în baza principiului simetriei, care, în cazul de față, dă sublimul și senzația încântătoare a faptului că totul ar fi trebuit să fie anume așa cum a fost. Lamon, căprarul, găsește un băiețel alăptat de o capră; ia pruncul și îl duce acasă la soția sa, Myrtale. Băiețelul e botezat Dafnis. Peste doi ani, Dryas, oierul, găsește o fetiță alăptată de o oaie; ia fetița și o duce acasă la soția sa, Nape. Fetița e botezată Cloe. De la 15 și, respectiv, 13 ani, Dafnis și Cloe devin la rândul lor păstori. Îi apropie un sentiment inedit – Cloe simte o plăcere tulburătoare atunci când vede trupul pur al lui Dafnis îmbăindu-se. Eros îl va săgeta ceva mai târziu pe Dafnis, care, trebuie să-l înfrunte pe rivalul său, Drocos (e adevărat, totul era previzibil de vreme ce Cloe se îndrăgostise deja). Dragostea lui Dafnis și Cloe este secundată de doi maeștri – primul este Filetas, care le vorbește tinerilor despre dragoste în trei dimensiuni (fizice) –  îmbrățișarea, sărutul și culcatul împreună. Cel din urmă eufemism pentru sexualitate va tensiona oarecum lucrurile, căci doar stând culcați unul lipit de celălalt, îndrăgostiții nu simt ceea de ce aveau nevoie. Pe lângă Filetas, Maestra care secundează amorul lui Dafnis și Cloe este Lycainion, cea care îl inițiază pe Dafnis, vorbindu-i și despre durerile deflorării, pe care urmează să le simtă Cloe. După o perioadă de așteptare marcată de evenimente nu tocmai liniștitoare – părinții lor ajungând prizonieri –  Dafnis și Cloe cunosc dragostea în plenitudinea ei.
Să revenim la Adam și Eva (literalmente): dacă în prima carte a Bibliei, condiția umană este pusă în legătură cu păcatul originar, izgonitor din Rai, se poate spune că Longos ilustrează începuturile condiției umane pornind de la două ființe menite să fie împreună, care ajung să fie împreună spre a crea o singură ființă „aurorală, nefisurată”, (cum spune Mihai Cimpoi cu referire la lirica lui Grigore Vieru), nefisurabilă chiar. Dacă, după Adam și Eva, lumea a trăit căderea și înălțarea spirituală având drept nivel de referință inalterabil păcatul originar, dincolo de finalul romanului lui Longos se întrevede o lume după Dafnis și Cloe, ce ar urma să existe sub semnul acestei povești de dragoste arhetipale, de un firesc care o face excepțională și de o excepționalitate care îi determină firescul.
Nu știu cum arată tabloul care l-ar fi inspirat pe Longos să își scrie capodopera, însă fiecare își poate crea tabloul său, printr-o lectură a romanului, consolidată de muzica baletului omonim, compus de Maurice Ravel: https://www.youtube.com/watch?v=YHrstmOPKBQ

Vasile Gribincea

479 Total Views 1 Views Today

Lasă un comentariu