Știa Socrate ce știa înnemurind expresia ”Cunoaște-te pe tine însuți!”; scriind aceste rânduri, mă gândesc că, dacă, în chip ideal, omul ar izbuti să exprime formula universală a cunoașterii de sine, atunci acesta ar putea depăși condiția cunoașterii în genere, amenințată în permanență de îndoială, și, în fine, de failibilitate. O cunoaștere care, cum ar zice Stănescu, ”…începe cu sine[le] și sfârșește / cu sine[le]”.
În 1983, anul în care Nichita Stănescu trece definitiv de la viață la nemurire, apare cartea de debut a lui Aurelian Silvestru, intitlutată reprezentativ ,,Cunoaște-te pe tine însuți”. Or, cunoașterea marchează una dintre cele mai importante perspective din care poate fi privită (cu luare aminte!) personalitatea omului și artistului Aurelian Silvestru. Iată și un amănunt confirmativ din tableta lui Nicolae Dabija intitulată ,,Căpitanul cărților”: ,,Devenise în scurt timp inima grupei noastre de ziariști. Făceam competiții la lectură: cine citește cele mai multe cărți într-o săptămână. Apoi: cine învață cele mai multe cântece, poezii, rugăciuni. Rar când se plasa pe locul doi.” Îmi amintesc că, pe la șapte ani, după ce lecturasem din cărțile ,,Noi și biografia omenirii” și ,,Ispita nemuririi”, i-am spus entuziasmat mamei: ,,Cât de mult trebuie să fi citit domnul director ca să poată scrie aceste cărți!”. O amintire învăluită în candoarea și lumina copilăriei, dar totuși  cât de cât de cât importantă pentru portretul pe care am început să-l fac artistului Aurelian Silvestru la vârsta înțelepciunii, căci anume așa l-am văzut chiar de la bun început: prin lentila respectului și a recunoașterii valorice.
Este cu adevărat admirabil faptul că, pe terenul literaturii, Aurelian Silvestru a reușit să-și identifice o formulă consacrantă și, deja, consacrată – anume acea a eseului-parabolă, sub al cărei semn stau majoritatea absolută a cărților sale. Textul silvestrian de această factură survine și drept o certificare  a erudiției autorului. În fond, erudiția autorului este pur și simplu indispensabilă în cazul acestui demers cultural; Aurelian Silvestru (re)scrie biografia umanității, deci personajele sale sunt înseși marile personalități, care, plecând, au lăsat lumea – dacă nu în tot cazul mai bună – cu siguranță altfel față de cum era aceasta când au găsit-o. Ceea ce marchează definitiv și definitoriu aceste texte, semănate în cărți precum ,,Noi și biografia omenirii”, ,,Ispita nemuririi”, ,,Fărâme de suflet”, ,,Pragul”, este mutarea programatică a accentului pe suflet – biograficul în sine și imaginarul se întrepătrund într-un tot autentic.
Sufletul devine măsură a omului, și, implicit, a tuturor lucrurilor. Se știe că grecescul psyche înseamnă suflet; or, domnul Silvestru este psiholog nu doar prin formație, ci (poate mai ales) prin felul de a fi al creației sale.
Aurelian Silvestru ipostaziază o cunoaștere de esență carteziană, cu inerentul imperativ al fermității, dar, mai ales, cu fundamentala conștiință a lui Dumnezeu; este o cunoaștere de esență diametral opusă celei faustiene, cu gradul ei terminal de tribulație.
La Aurelian Silvestru, lumea este dominată de polaritatea maniheistă, însă pe lângă sentimentul reductibilității universale la bine și rău, autorul are și calitatea de a milita în cel mai înalt grad pentru bine. Monumentul horațian pe care Aurelian Silvestru și-l înalță creând este nimic altceva decât un Templu al Bunătății. Gravitând deci în jurul sufletului, și, de fapt, în jurul lucrurilor cu adevărat importante (așa cum spune marele Alexandru Paleologu) creația lui Aurelian Silvestru este imună la complexele și non-complexele unor tendințe și formule estetice tranziente – precum vedea Garabet Ibrăileanu în Eminescu ,,un poet al tuturor vârstelor”, văd și eu în domnul Silvestru un autor al tuturor vârstelor.
Deși m-am referit la Aurelian Silvestru în ipostaza sa de scriitor, am sentimentul că, în condiții de maxima echitate, istoria va păstra nu doar opera sa literară, ci imaginea plurivalentă a acestui creator care s-a manifestat remarcabil și în muzică și în domeniul artelor vizuale. Dar dincolo de acestea, ceea ce mă face să-l simt aproape (de suflet!) pe domnul Silvestru este Liceul ”Prometeu”, despre care Nicolae Dabija – și nu doar dumnealui! – a spus că este cel mai bun liceu din republică. Dacă vreți un discurs de maximă elocvență despre liceul în care îmi fac studiile, e suficient să vedeți statisticile despre performanțele pe care le au elevii prometeiști. Anii mei de școală sunt ani doldora de amintiri magice.Sunt ani pe care mă bucur că încă îi trăiesc. Sunt ani care mă fac să spun că viața mea de acum este poate în cea mai fericită formă posibilă a ei. Sunt ani marcanți pentru destinul meu.
Or, poate cea mai apropiată de desăvârșire este o creație despre care să se poată spună că, într-adevăr, marchează destine.

2044 Total Views 1 Views Today

Lasă un comentariu